În lumea Georgetei Mănilă, cuvintele sunt vii

Două noi volume de poezie prezentate la Cenaclul Literar „Buna Vestire” din Miercurea-Ciuc

Literatura își găsește întotdeauna locul acolo unde există oameni dispuși să asculte și să dialogheze. În cadrul celei mai recente întâlniri a membrilor Cenaclului Literar „Buna Vestire” din Miercurea-Ciuc, desfășurată joi, 25 iunie 2026, poeta Georgeta Mănilă și-a prezentat cele mai noi volume, Răzorul cu maci și În lumea mea. Întâlnirea a devenit un prilej de dialog despre poezie, despre puterea simbolului și despre rolul literaturii într-o lume tot mai grăbită, iar intervențiile participanților au evidențiat coerența și maturitatea demersului liric al autoarei.

Citite împreună, cele două volume alcătuiesc un diptic poetic în care natura, memoria, iubirea și timpul nu sunt simple teme literare, ci repere ale unei geografii interioare. Dincolo de imaginile luminoase ale verii, ale macilor, ale livezilor sau ale mării, se conturează o reflecție discretă asupra statorniciei, a dorului și a frumuseții lucrurilor simple.

Un simbol care devine univers

În Răzorul cu maci, Georgeta Mănilă își construiește întregul discurs liric în jurul unui singur simbol. Răzorul nu este doar o fâșie de pământ dintre holde și nici doar o evocare a satului românesc. El devine, de la un poem la altul, copilărie, iubire, timp, credință și întoarcere acasă.

Versurile sunt scurte, limpezi și muzicale, iar forța lor stă tocmai în simplitatea expresiei:

„Răzorul cu maci
Îl știi pe de rost.
Ce este, ce-a fost,
Ce va fi…”

În doar câteva rânduri, trecutul, prezentul și viitorul coexistă în același spațiu simbolic. În alt poem, răzorul devine „tărâmul iubirii”, iar în altul este „o promisiune șoptită”. Imaginea revine mereu, dar niciodată identic. Fiecare poem îi adaugă o nouă nuanță și o nouă perspectivă.

Criticul Mircea Brenciu, în recenzia dedicată volumului, observa că întreaga carte funcționează asemenea unui laitmotiv dezvoltat în numeroase variațiuni poetice. Lectura confirmă această impresie. Răzorul cu maci este centrul unei lumi în continuă devenire, iar fiecare text completează discret portretul unui simbol care își depășește semnificația concretă.

Cheia acestei construcții se află chiar în „Cuvântul autorului”, unde răzorul este definit, pe rând, ca „o fată frumoasă”, „un tărâm ascuns”, „un altar”, „drumul spre mare” și, în cele din urmă, locul unde „se săvârșesc cununii”. Simbolul devine astfel expresia unei lumi în care iubirea, credința și apartenența se întâlnesc firesc.

Când cuvintele prind viață

Dacă Răzorul cu maci fixează simbolul central al universului poetic, În lumea mea vorbește despre însăși esența poeziei.

Poemul care deschide volumul este o autentică artă poetică:

„În lumea mea
Cuvintele sunt vii.
Așteaptă primenite
În straie lungi de sărbătoare…”

Pentru Georgeta Mănilă, cuvintele nu sunt simple instrumente ale scrisului. Ele respiră, visează și cresc asemenea unor ființe vii. Finalul aceluiași poem – „În lumea mea / Cuvintele se vor poezii.” – închide cercul unei concepții artistice în care creația înseamnă viață, iar poezia devine spațiul în care omul își poate regăsi echilibrul.

Mihaela Malea Stroe, în recenzia intitulată Pledoarie pentru iubire, surprinde această dimensiune a volumului, observând că lumea interioară a autoarei este populată de îngeri, sirene, cavaleri, trubaduri, cerbi, păsări și personaje cu rezonanțe mitice. Însă imaginarul nu este niciodată gratuit. El dă expresie unei sensibilități care încearcă să descopere frumusețea ascunsă în lucrurile obișnuite și să ofere cititorului o altă perspectivă asupra lumii.

Fericirea discretă și lecția statorniciei

În poezia Georgetei Mănilă, fericirea nu are nimic spectaculos. Ea se naște din firescul existenței. În poemul „Zile fericite”, o „lume mică / cu visuri mărunte”, o pasăre care își face cuib la streașină, anotimpurile care își urmează rânduiala și vara care vine „cu mănunchiuri de flori, cu fiori” alcătuiesc o adevărată etică a simplității. Bucuria nu este triumfătoare, ci liniștită, iar tocmai această discreție o face credibilă.

În contrapunct, „Nestatornicie” aduce în prim-plan fragilitatea alegerilor omenești. „Visători nestatornici!”, avertizează poeta, iar imaginea „stelei călătoare”, care strălucește mereu „puțin mai încolo, în depărtare”, vorbește despre ispita promisiunilor fără sfârșit și despre tentația de a căuta mereu altceva. Fără să moralizeze, poemul sugerează că adevărata împlinire se află în statornicie, în fidelitatea față de ceea ce dă sens vieții.

Această alternanță dintre lumină și reflecție conferă echilibru întregului volum și îl ferește de idealizare. Lumea poetei nu este lipsită de neliniști, dar nici nu cedează în fața lor. Speranța rămâne întotdeauna prezentă.

O voce poetică bine conturată

Cele două volume confirmă maturizarea unei autoare care și-a găsit propriul registru expresiv. Universul său este ușor recognoscibil prin simbolurile recurente – macii, florile de măr, livada, marea, ciocârlia, casa părintească –, dar și prin limpezimea limbajului și muzicalitatea versurilor.

Georgeta Mănilă nu cultivă obscuritatea și nici experimentul gratuit. Poezia sa se sprijină pe sugestie, pe metafore limpezi și pe o expresivitate care nu caută efecte spectaculoase. Din această simplitate aparentă se naște autenticitatea unei voci lirice care își asumă discreția ca formă de rafinament.

Poezia care apropie oamenii

Într-unul dintre poemele sale, autoarea mărturisește:

„Scriu versuri…
Fac lumea
Să râdă. Să plângă.
Să dea pentru o clipă jos
Din spate
Povara lumii.”

Poate că aici se află și sensul celor două volume. Nu acela de a propune răspunsuri definitive, ci de a reaminti cititorului că frumusețea există încă în gesturile simple, în memoria locurilor, în iubire și în puterea cuvântului de a crea punți între oameni.

Într-o epocă în care ritmul cotidian lasă tot mai puțin loc contemplației, Răzorul cu maci și În lumea mea invită cititorul să redescopere frumusețea lucrurilor esențiale. Sunt volume care nu caută efectul spectaculos, ci emoția autentică, demonstrând că poezia își păstrează puterea de a lumina, de a vindeca și de a apropia oamenii prin cuvânt.

Iar dacă, așa cum mărturisește Georgeta Mănilă, „în lumea mea cuvintele sunt vii”, atunci aceste două cărți dovedesc că ele continuă să înflorească de fiecare dată când întâlnesc un cititor dispus să le asculte.